Un nou studiu sugerează că în primele momente ale Sistemului Solar ar fi existat două planete suplimentare de tip „super-Pământ” în apropierea lui Uranus și Neptun. Acestea ar fi fost destabilizate de interacțiuni gravitaționale în cadrul așa-numitei „instabilități a planetelor gigantice”, un proces descris de Modelul Nice, care explică migrația planetelor mari către orbitele lor actuale. Simulările realizate de cercetătorii de la Johns Hopkins arată că prezența a două planete suplimentare ar fi putut influența diferit sateliții planetelor exterioare — lunele lui Jupiter ar fi rămas stabile, în timp ce cele ale lui Uranus ar fi suferit coliziuni și schimbări structurale.

Studiul, publicat în revista Icarus, analizează peste 100.000 de simulări, selectând 122 de scenarii plauzibile. În jur de 40% dintre acestea presupun existența a cinci planete gigantice, iar altele merg până la șase. Un indiciu-cheie îl reprezintă rezonanța orbitală a lunilor Io, Europa și Ganymede ale lui Jupiter, care sugerează un trecut relativ liniștit — compatibil cu existența a două planete dispărute. În schimb, compoziția neobișnuită a lunii Miranda, cu multă gheață, ar putea fi urma unor ciocniri provocate de perturbări din acea perioadă.

Cercetătorii subliniază că nu există încă dovezi definitive și că este nevoie de modele mai avansate pentru a clarifica dacă Sistemul Solar timpuriu a avut una sau două planete gigantice pierdute. Urmele acestor lumi dispărute ar putea fi încă ascunse în arhitectura sateliților lui Uranus. Descoperirea ar schimba înțelegerea noastră despre formarea și evoluția sistemului nostru planetar.