Cercetări recente în domeniul astrofizicii sugerează că Sistemul Solar ar fi putut avea inițial cinci planete gigantice, nu patru. Modelele cosmologice actuale indică faptul că o perioadă de instabilitate gravitațională în primele stadii ale sistemului a dus la expulzarea unei planete de dimensiuni mari în spațiul interstelar. Această ipoteză vine în sprijinul Modelului de la Nisa, care explică migrația planetelor gazoase, dar întâmpina dificultăți în a justifica supraviețuirea sateliților naturali ai lui Jupiter și Uranus.

Studiul se bazează pe 122 de simulări realizate pe supercalculatoare, care arată că probabilitatea ca sateliții acestor planete să supraviețuiască haosului inițial este sub 15% în absența unui amortizor gravitațional. Introducerea unei a cincea planete gigantice în modele crește semnificativ șansele de supraviețuire a lunilor, deoarece aceasta ar fi absorbționat o mare parte din energia cinetică a sistemului înainte de a fi aruncată definitiv în afara Sistemului Solar.

Astfel, prezența temporară a unui al cincilea gigant ar fi jucat un rol esențial în stabilizarea arhitecturii actuale a Sistemului Solar. Cercetătorii consideră că modelul actual trebuie revizuit, fie prin introducerea acestei planete suplimentare, fie prin acceptarea unor scenarii alternative, cum ar fi două perioade distincte de instabilitate pentru Uranus. Descoperirea aruncă lumină asupra modului în care sistemele planetare se formează și evoluează în timp.